*Accesează articolul original scris și audio în limba engleză aici.
Parte din seria Poesis. Pentru o listă mai largă în limba engleză accesați aici.
de Richard Rudd
Eram încins. Prin venele mele curge sânge nordic. Pur și simplu nu pot rezista bazinului de un verde atât de cristalin care se află în pădurea de la căpătâiul parcului Lithia din Ashland.
Culorile sunt cele care mă ademenesc; smaraldul și auriul, argintiul singuratic de deasupra, de printre frunzele întunecate. Nu mă pot abține. Frigul înțepător nu contează deloc. Pur și simplu mă topesc în fața bogăției strălucitoare a acestor culori. Nu-mi este suficient să mă minunez, am nevoie să înot în ele. Trebuie să plonjez în adâncurile lor fluide.
Și așa mă tot aflu în acel spațiu, singur, aproape în fiecare seară a acestor zile liniștite…
Azi a fost o zi a Viselor. M-am trezit visând. Nu am vorbit decât despre vise toată ziua. Azi dimineață am stat întinși în parc, trei la număr, sub umbra acoperită de mușchi a frasinilor și a stejarilor curgători, și ne-am visat visele. În seara asta, în timp ce goneam pe bicicletă prin adâncul nopții albastre, cu vântul îmbibat de spiritul bufnițelor mângâindu-mi cald fața și cu stelele sclipind ca niște idei perfecte prin indigoul calotei cerești, propriul vis mi s-a atârnat peste umeri, ca un șal.
Chiar și bazinul, bazinul Lithiei, mi-a vorbit despre vise. Sclipirea sa tăioasă de gheață care mi-a șocat respirația și mi-a ascuțit sentimentele cu lama sa, a îndepărtatelor zăpezi topite, mi-a aruncat visele către mine într-o suflare gâfâită, pe măsură ce pășeam dinspre apele verzui înspre soarele auriu.
Și așa a fost, în timp ce îmi țeseam calea înapoi spre casă, am dat peste o bucată de hârtie galbenă, scăpată de cineva pesemne. Când am ridicat-o, am descoperit că este un soi de scrisoare, scrisă cu mâzgălituri. Nu era nimeni în zonă, așa că fără să mă gândesc prea mult, am băgat-o în buzunar. M-am așezat la marginea minunatului pârâu învolburat, și m-am ghemuit printre copaci, de parcă m-aș ascunde. Aveam un sentiment ciudat de parcă aș fi urmărit și, poate chiar mai ciudat de atât, de parcă aș fi cumva testat.
Era o scrisoare de dragoste.
Mă simțeam destul de timid, și totuși aveam un sentiment inexplicabil că scrisoarea era în mod clar destinată mie, într-un mod cel puțin misterios.
Scrisoarea era, din punctul meu de vedere, o operă de artă perfecţionată. Deși era abia lizibilă pe alocuri, asta o făcea să pară cu atât mai perfectă. Ceea ce a încununat întreaga experiență pentru mine a fost faptul că numele ei era cel mai ilizibil dintre toate!
Mă simțeam de parcă aș fi avut în mâini o comoară străveche și neprețuită. Ea își scrisese visul. Era un vis atât de rafinat și inocent. Spunea că vrea să cumpere o barcă și să navigheze în jurul lumii, împreună cu el. Să fie doar ei doi sub stele. Spunea că visa să găsească insule pustii cu plaje imaculate, palmieri și o mare adâncă și albastră. Era un clișeu absolut al tuturor viselor noastre, era un Mit Pur; inocent, atemporal și etern…
Am fost luat pe sus. Era o propoziție de aur care strălucea ca și cum ar fi fost Graalul Viselor ei:
„…..am fi atâââât de liberi….”
Lacrimile au început să-mi ude ochii, atrase atât de minunata ei sinceritate, cât și de grația care coborâse asupra mea și mă binecuvântase cu o astfel de scrisoare. M-am întrebat ce să fac cu o astfel de descoperire. Să o păstrez, ca pe o comoară magică cu care să-mi inspir prietenii? N-aș putea niciodată să fac asta. Era cumva pentru mine, numai pentru mine.
Și totuși gândul de a-i da drumul mă speria. Pârâul îmi făcea semn cu limba sa aurie înfometată. Am așteptat. În cele din urmă, am simțit că o decizie s-a strecurat în mine. Am împăturit scrisoarea și am ridicat-o în sus către cer, ca pe o ofrandă închinată zeilor, iar în acel scurt moment ceva minunat s-a întâmplat;
Deodată am știut care-i era menirea…..
Și cu evlavie am șoptit cuvintele care mi-au zburat pe buze. Vuietul auriu, dornic, al apei sclipitoare a învăluit scrisoarea de dragoste, iar într-o clipită ea a dispărut, dizolvată precum cuvintele pe care le oferisem în semn de recunoștință și eliberare; pierdută în spuma pulverizantă a Trecutului irecuperabil.
În acele cuvinte se află o rugăciune a Speranței, purtată în josul râului de o pasăre în zbor; pentru că simplul vis al unei fete inocente întruchipează întregul vis al unei lumi care se îneacă…
Nu pot să-ți spun cuvintele, pentru că nu sunt pentru tine să le auzi. Trebuie să-ți găsești propriile cuvinte, așa cum fiecare om trebuie să o facă. Trebuie să te scufunzi în apele de smarald ale propriului bazin al Liniștii, și acolo trebuie să găsești scrisoarea de dragoste aurită care te așteaptă, scăpată pe drumul către inima ta. Și acolo trebuie să-ți compui scrisoarea și să te îndrăgostești de visul tău, iar apoi, cel mai greu dintre toate, trebuie să-i dai drumul pentru totdeauna…..
„Și voi ruga vânturile să-ți șoptească numele, iar păsările îți vor purta suspinele. Stâncile și trestiile și stelele se vor închina și vor răsuna odată cu lira ochilor tăi…”
Pentru mai multe povești și inspirație de la Richard Rudd, vă rugăm să vizitați www.genekeys.com.
Tradus de Andrada Nistor,