*Accesează articolul original în limba engleză aici.
Parte din seria Poesis. Pentru o listă mai largă în limba engleză accesați aici.
de Richard Rudd
Ananda a fost cel mai apropiat discipol al lui Buddha. Fusese alături de el încă de la început. El a fost primul. Acum era bătrân. Fața îi era încrețită de anotimpurile pe care le văzuse și părea ca o statuie veche, care se eroda.
Chiar în noaptea aceea, Siddhartha, Buddha, „Cel trezit”, a trecut în lumea următoare. Se spune că tot cerul s-a bucurat de trecerea lui. Moartea lui a fost precum cel mai splendid apus de soare care a fost văzut vreodată. După ce soarele s-a retras sub orizont, cerul a devenit tot mai bogat și mai bogat, până când culorile au devenit imposibil de strălucitoare. Întregul cer a continuat să vibreze timp de câteva ore prin acest spectacol incredibil.
Era ca și cum fiecare dintre miile și miile de vieți pe care acest om le-a trăit au izbucnit toate dintr-o dată, simultan și au răsunat de uimire și ușurare.
Apoi s-a lăsat noaptea, iar vidul a venit și a revendicat totul cu liniștea sa flămândă, infinită.
Toți discipolii lui Buddha s-au adunat pentru o mare sărbătoare, pentru a celebra viața și trecerea dincolo a iubitului lor Stăpân. Toată lumea era înălțată dincolo de starea lor normală. Se spune că atunci când un mare Maestru moare, el trece în sângele ucenicilor săi…
Doar Ananda a rămas singur. Era devastat. Nu trăia nicio bucurie. Doar o tristețe atât de profundă pe care simțea că nu o poate cuprinde… Plângea nestăpânit. Unul dintre ceilalți ucenici, Adideva, a venit la el, întrebând: „Blândule Ananda, de ce plângi? Acesta e un moment de mare bucurie, căci stăpânul nostru și-a desăvârșit ultima mare trecere. El nu va mai păși niciodată prin această lume. A trecut dincolo de toate și a deschis calea pentru atât de mulți… De ce ești atât de trist?”
Și bătrânul a răspuns, suspinând printre cuvinte: „Nu-l plâng pe Stăpân, ci pe mine însumi, pentru că am fost în toți acești ani alături de el, iar în toate celelalte vieți am așteptat această viață și tot nu am aflat nimic. Nu am ajuns la Absolut. Și acum, toată speranța a dispărut.” Adideva și-a pus mâna încet pe umărul lui Ananda și l-a lăsat în suferința sa.
Pe parcursul acelei nopți, acea noapte neagră fără speranță, Ananda a continuat să plângă.
Parcă ar fi plâns întreaga lume prin lacrimile sale. Săgeata suferinței sale intrase atât de adânc în ființa lui, încât nu mai putea distinge ce era ce. A intrat atât de profund în agonia sa, încât a devenit una cu ea, iar până dimineață a uitat de sine cu totul. Stătea privind nemărginit în eternitate, sub copacul unde Stăpânul său îi învățase cu o dimineață în urmă.
În zorii zilei, Adideva s-a trezit din somnul său adânc și liniștit, în care a visat la Maestrul său Buddha, aşteptându-l sub copac. Când s-a apropiat de mărețul copac, l-a văzut în schimb pe Ananda stând gol la baza lui. Era o dimineață perfectă de iarnă, extrem de friguroasă. Îngrijorat, Adideva a făcut rost de un veștmânt și s-a dus să acopere trupul ofilit și firav al lui Ananda. În timp ce s-a aplecat în liniște pentru a înfășura roba portocalie în jurul umerilor bătrânului, a privit în ochii lui Ananda.
Ochii Stăpânului său au privit înapoi spre el. Aerul lor de calm total și eliberare extatică i-a provocat un moment de șoc, iar pentru acel moment a părut că moartea stăpânului său și evenimentele din ultimele două zile fuseseră un vis…
Buddha murise și totuși Buddha era tot acolo.
Prin inima durerii sale, Ananda găsise inima libertății sale.
Pentru mai multe povești și inspirație dinspre Richard Rudd, vă rugăm să vizitați www.genekeys.com
Tradus de Andrada Nistor,